« June 2006 | Main | August 2006 »

July 31, 2006

Maestrul si Margareta, de Bulgakov


Duminica seara, la TVR2, serial:

http://www.tvr.ro/tv/tvr2/promo/maestrul.php

Posted by Alina Andrei at 4:56 PM | Comments (0)

July 30, 2006

Cum se fotografiaza rachetele Turbo Jet

Este o masina rosie in acel gang. Renault 4. Mi-ar fi parut adormita printre buruienile inalte daca n-as stii ca automobilele nu atipesc, nu se odihnesc defel, doar sunt parcate si eventual uitate, atunci cand le lipsesc piese esentiale care sa le urneasca din loc. De afara, din strada, o vad destul de des, atunci cand poarta este larg deschisa sau doar crapata cat sa mi se strecoare privirea printr-o crapatura ingusta, in cele cateva secunde cat pasii imi trec prin fata cladirii. Intr-o zi am recunoscut-o pe Internet, intr-o fotografie vesela, Polaroid. Parea intocmai ea si totusi alta. Proaspata, radia in soare ca si cum n-ar fi fost ruginita la incheieturi si n-ar fi avut mizerii pe bancheta din spate. O fotografa straina de Brasov a pozat-o, Gabriela Iacob.
manual_racheta1.jpg

Este o racheta in acel gang. Intr-o fotografie veche, alb negru, asezata stramb intr-o fereastra. Sta sa pice. Banui ca a fost facuta in urma cu 20 si ceva de ani. Poate 30. Nu stiu, nu-mi dau seama dupa hainele copiilor care apar in ea. Au fost pozati in Piata Sfatului, in decembrie, zi fara zapada. In fundal se vede Biserica Neagra. Stiu ca fotografia a fost facuta in decembrie deoarece sunt casute de lemn acolo, impodobite, si-un castel din carton pictat. Numai de sarbatorile de iarna vedeam astfel de minunatii in buricul orasului. Daca imi amintesc bine, ajunsi in racheta Turbo Jet copiii se holbau la stele, Luna si la Calea Lactee printr-o fereastra larga ca un ecran de cinema, chiar daca era zi si-un soare palid stralucea vag afara, cat sa ne amageasca. Daca un om mare apasa pe un buton, racheta se invartea si se bataia de cateva ori intocmai ca nava cosmica ruseasca plecata cu Laika. Catelusa cosmonaut nu s-a mai intors din calatorie, noi copiii ne reintorceam mereu sa ne atarnam de mainile parintilor si bunicilor, cersindu-le inimi de turta dulce, vechi si sfaramicioase, si vata de zahar pe bat in care ne bagam degetele inrosite de frig si limbile. In fotografie se vad clar doi baieti si-o fata. Fetita are o caciula alba cu mot in cap, ghiozdanul in spate; rade toata cu fata spre aparat. Unul dintre baieti se uita cu jind la racheta, celalalt fiind surprins in mers, cu piciorul drept inainte de a fi lasat pe caldaram. Poate ca sunt frati.


manual_racheta2.jpg

Nu stiu cine sunt copiii din fotografie. Pe usa locuintei erau doua hartii si un lacat mare. Cea scrisa de mana pomeneste de moarte. "Cine nu ma lasa in pace sa mor, sunt obligat sa nu-l las sa traiasca", si alte vorbe imbarligate de genul acesta, notate cu litere ingrosate, subliniate grosolan. Am dat peste anunt dupa ce m-am uitat la poza din fereastra. Cum spuneam, undeva in fundal se vede si Biserica Neagra. Cosmelia cu fotografia expusa in geam e la doi pasi distanta de Biserica. Ma rog, nu chiar doi. Mai multi, dar cat sa-i faci intr-un minut. Cativa pasi prin gang, pe langa masina rosie si buruieni, treci pe langa un aparat stricat de poker electronic, ajungi afara, pe trotuar, traversezi in fuga, ajungi pe alt trotuar, mai faci putini pasi si-ai ajuns la Biserica Neagra. Desi nu e musai.

manual_racheta3.jpg


http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=3681

Posted by Alina Andrei at 2:23 PM | Comments (0)

July 28, 2006

Oblio

Mult mai putin succes are, pe aceleasi site-uri, vestitul Oblio, personajul principal al filmului The Point (1971), care se vinde cu maximum 10 dolari. Fabula lui Harry Nilsson a devenit piesa de teatru care inca se mai joaca. Cea mai vestita punere in scena a musicalului este cea din 1977, care l-a avut in rolul lui Oblio pe Davy Jones, unul dintre membrii formatiei The Monkeys.

In ceea ce priveste filmul original, prima sa versiune l-a folosit pe Dustin Hoffman ca voce a tatalui si a naratorului, insa problemele contractuale au dus la reinregistrarea productiei, astfel ca versiunile VHS si DVD beneficiaza de vocea lui Ringo Starr.

Vocea micutului Oblio a fost asigurata de Mike Lookinland, care avea la acea vreme doar 11 ani. Lookinland a mai avut un singur rol in cariera, timp de mai bine de patru ani, fiind Bobby Brady in serialul The Brady Bunch. Devenit adult, el a renuntat la actorie si s-a multumit sa fie doar cameraman.


Bety Blagu, Cotidianul

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=4631&art=163&cHash=45273409d1

Posted by Alina Andrei at 11:28 AM | Comments (1)

July 21, 2006

Secret Agent Cows


Glen Wexler, Los Angeles
http://photoawards.com/05/contests/winners_detail.asp?id=17063

Posted by Alina Andrei at 2:08 PM | Comments (10)

July 19, 2006

Matele si jeturile de cerneala

N-are gust bun. Cerneala, la ea ma refer. Metalic, gretos de ti se opreste o clipa in gatlej, inainte de marul lui Adam, curgand apoi in hopuri pe esofag in jos, pana in stomac, de parca s-ar impotmoli in noduri.
N-are gust bun. Creta, la ea ma refer. Bucata sfaramicioasa cu care se scrijelesc pe tabla cuvinte ca Ana are mere, Scrisoarea a III-a, ecuatii si formule cu hidrogen, benzen si halogeni, Lucrare de control ori Teoria Relativitatii si Cum v-ati petrecut vacanta de vara. Asa ceva nu poate decat sa imbolnaveasca inghititorul. O bucata mica bagata pe furis in gura, in recreatia mare, ridica caldura de la buric in creier (arde fruntea) Ai febra, du-te acasa, esti scutit de extemporal, spune vocea iesita din profesor; poarta ramane in urma, in fata e parcul cu leaganele ruginite, alti chiulangi ce fumeaza tigari la bucata, peturi goale, rupte, potai invartite printre picioare goale in sandale, rasaduri vestejite de flori galbene pe care nimeni nu stie cum le cheama.


blog_19 iulie3.jpg

N-are gust bun. Cerneala, la ea ma refer. Picurata pe limba, dintr-o penita oarecare, provoaca frisoane, zvacniri de sila. Strop albastru: strambatura, strop albastru: strambatura, alt strop (tot albastru) strambatura mare ce increteste fata. Limba de indigo coloreaza alta limba, rosie, care la randul ei se albastreste intocmai ca o foita subtire si uzata de indigo pastrata intr-un caiet de chimie.
Peste ani, cerneala invechita nu capata gust bun. Nici cea noua. Din stiloul care nu mai vrea sa scrie nu curge. S-a coagulat ca sangele ingrosat in venele bolnave, asa cred ca se intampla, altfel n-ar avea penita de ce sa nu insire cuvintele trebuincioase, metafore, parabole, verbe si substantive, dar mai ales verbe, virgule si semne de exclamatie, rare semne de interogatie, deci cum spuneam, n-ar avea de ce sa nu lase urme de citit pe hartie. Calimara dusa la gura, varsata in ea cu galgaituri, ajunge in mate intocmai ca laptele din sticla dusa la gura si varsata in ea cu galgaituri.
De-i albastra, intestinele devin ca cerul inainte de furtuna, pielea de pe tot corpul se intinde aidoma pielitei de pruna coapta, cazuta pe pamant printre fructe putrede si furnici. De-i rosie, matele se inflameaza. Tenul, pielea de pe burta, sani, genunchi, spinare: la fel.
Atat oamenii cu mate albastre cat si oamenii cu mate rosii se fotografiaza cel mai bine imediat dupa ce le-au cazut calimarile goale din maini, aplecati peste stomac, ghemuiti si cu ochii scosi din orbite, desi e clar, n-au bagat in ei cianura, arsenic, acid clorhidric, petrol sau cucuta ci doar cerneala. Din motive evidente, in astfel de cazuri nu se pot face autoportrete, desertarea unei calimari in corp ducand, cum am mai spus, la zvacnituri, ghemuiri, tremuraturi necontrolate ale mainilor, palpitatii. Doar un alt fotograf ar fi in stare sa treaca pe film sau pe pixeli trupul confratelui bautor de cerneluri.
blog_19 iulie.jpg


Posted by Alina Andrei at 3:01 PM | Comments (1)

July 16, 2006

Matele si jeturile de cerneala

In mod normal matele nu stau sa le pozezi cu jeturi de cerneala. Fiind egoiste, nu vor sa se sacrifice in numele artei, nu vor ca fotografii sa devina renumiti in galeriile din Paris, Viena, Tirana si Kandahar, sau sa castige premii Pulitzer cu chipurile lor manjite cu lichide rosii, albastre sau negre, din acelea care se baga si in stilourile chinezesti cu penite de aur, penite ce se pot topi si preschimba in inele si cercei de atarnat in urechi gaurite, buric, nas si limba. Din acest motiv se foloseste o tehnica speciala, menita sa deruteze si confuzeze modelul felin.
blog_16 iulie1.jpg

Putini stiu ca cel mai scump stilou din lume e placat cu 1.259 de diamante, si a fost creat de domnul David Monalto di Frangito, sub sigla Montegrappa. Ei bine, nu-l recomand pentru treburi fotografice. Un jet de cerneala tasnit dintr-un stilou romanesc sau chinezesc, improasca intocmai ca un jet stropit dintr-un instrument de scris placat cu fix 1.259 de diamante. Prin urmare, se foloseste un stilou oarecare, sa zicem ca cel pastrat din clasa a IV-a, primit de la bunici sau de la un unchi bucuros ca n-are nepoti atat de tonti incat sa nu treaca clasa. Se umple bine cu cerneala Pelikan sau Pescarus. Se iese pe strada, la vanatoare de modele. Fotografii politicosi din fire se pot opri sa explice ce si cum vor de la dansele, insa o asemenea dovada de blegeala ii va costa amarnic. E suficient sa pronunti cuvantul Cer-nea-la! in fata unui mate vagaboande, ca n-o mai prinzi din urma nici daca-I fluturi hamsteri sau canari pe sub nas.
blog_16 iulie.jpg


Paranteza: un cunoscut, inspirat de filmele cu Tweety, si-a exprimat in fata rudelor dorinta ca de ziua de nastere sa primeasca un dar cat se poate de galben si ciripitor. Vai- ce mult imi doresc un canar, Ce cadou minunat ar fi un canar, toata lumea ar trebui sa aiba in casa un canar (oftat nostalgic), si tot asa, de dimineata pana seara, de-ai fi crezut ca va da ortu popii la petrecere, daca invitatii nu s-ar fi prezentat cu colivii legate sau nu cu funde rosii. Continutul era mai important! Pe 12 iunie anul trecut, a primit doua tricouri cu Tweety, trei perechi de boxeri cu acelasi pasaroi, o pijama cu papagali galbeni (matusa care alesese cadoul e cam scrantita, n-ar fi in stare sa faca diferenta nici intre un strut si-o gaina, daramite intre un papagal si-un canar). A mai primit trei canari, o sticla de sampanie, trei perechi de sosete si Mersul Trenurilor. In zori, a doua zi, inca mahmur a iesit pe strada cu aparatul si-un cadou legat cu siret, ca sa nu zboare, cu care a momit pisicile de la tomberoane si de pe acoperisuri, ca sa le pozeze, normal. Tremurandu-I mainile, n-a fost in stare sa faca fotografii geniale, in schimb si-a pierdut momeala in burta unui cotoi portocaliu fara o juma de ureche si cu coada muscata de o creatura neidentificata. Am inchis paranteza.
blog_16 iulie2.jpg

Cum spuneam, mergem in fata matei potrivite, ii dam gogoloaie din reclame, cu vitamine pentru stralucirea blanii, o mangaiem, o improscam cu cerneala rosie scuturand stiloul, o fotografiem in rafale si gata.

Posted by Alina Andrei at 3:13 PM | Comments (0)

July 9, 2006

Gandaceii stransi in pumn si licuricii

Vreau sa fotografiez, in minte, un om ametitor de inalt, care abia sa poata incapea in autobuz, aplecandu-se de sale deasupra unui petic maroniu de pamant, de la marginea orasului. Nefiind macro fotografia, doar eu as fi stiut ca admira un gandacel mai mic decat cel din versurile copilariei, de la Elena Farago citire. Cativa colegi de gradinita, mereu baieteii si nu fetele, plangeau cand auzeau poezia, asa ca imi placea sa le soptesc la ureche:

De ce m-ai prins in pumnul tau, Copil frumos, tu nu stii oare Ca-s mic si eu si ca ma doare De ce ma strangi asa de rau?

biblioteca_gandac.jpg

Colturile gurii li se aplecau primejdios, incercau, fara succes, sa-si astupe urechile cu palmele mereu manjite cu carioci si napolitana. Insa nu ma lasam!

biblioteca _fetita.jpg


De ce sa vrei sa ma omori?
Ca am si eu parinti ca tineeee,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plangeeee bietele surori

Deja le tasneau lacrimile siroaie pe ochi si smiorcaiturile pe gura. In aceste clipe aveam intelepciunea sa ma indepartez rapid de victima in coltul cel mai indepartat unde doftoriceam papusile bolnave facandu-le operatii, si nimeni n-ar fi putut spune ca ma clintisem din loc. Totusi, unul nou, cu bretonul in ochi, n-a vrut sa planga. Pe la mijlocul poeziei s-au schimbat palme, zgarieturi, muscaturi si pumni (el incepuse) un soldat de lemn nimerit la mijloc s-a jupuit. Drept pedeapsa, educatoarea ma legase de scaunel cu cordonul de la sortulet, iar batausul fusese exilat la perete, unde statea intr-un picior cu o mana ridicata, intocmai ca un cocostarc, daca acestia ar avea maini cu degete muscate. Crescand, am regretat ca nu stiusem pe atunci de Moartea caprioarei. Cu asa ceva n-as fi dat gres! Pentru ca nu eram in stare sa tin minte versurile, intocmai cum le-a spus Labis, la mine caprioara s-ar fi imbolnavit de la inghetata de fragi, matele i-ar fi iesit pe nas si pe urechi, in alta zi s-ar fi impiedicat de mure si-ar fi cazut in pusca vanatorului din Scufita Rosie. Le-as mai fi povestit cum biata de ea se oglindea in lac, cand a fost inhatata de un rechin care a inghitit-o de tot, din burta caruia n-a mai putut sa iasa decat la adanci batraneti, cand nu o mai astepta nimeni acasa.

Noaptea, dupa ora albastra, l-as fotografia pe acel bland urias in acelasi loc, tot in picioare, cu nasul mai apropiat de genunchi, uitandu-se adanc in ochi tristi de licurici. In alta zi, acelasi barbat va fi fotografiat aparent netezind cu privirea spinarea unui armasar negru. Nimeni nu va putea ghici, in afara de mine si de suferinzii de hiperacuitate vizuala, ca in realitate priveste un purice gras ce-si tot umfla burta cu sange rosu.
Doar licuricele lumineaza, licuricii nu. Ele au trei perechi de picioare, un cap, ochi mari si doua antene mici, ei au si aripi ca sa le gaseasca, sa le dea ce trebuie pentru a iesi puii. Dup-aia mor. Daca n-ar straluci ca beculetele din pomul de Craciun, licuricii nu le-ar dibui pe licurice in ierburi si-ar muri mai repede de necaz. Cand eram mica, noaptea, in dormitorul meu zanele de pe tavan aveau licurice in plete, multe, multe, multe, cate n-as fi putut sa numar pe degetele de la maini si de la picioare, insa adormeam de fiecare data cand imi intindeau un caus de straluciri.

Posted by Alina Andrei at 4:01 PM | Comments (1)

Cum se fotografiaza bibliotecile si cartile (II)


Asa cum pe Diogene nu-l pot vedea cu ochii mintii decat intr-un butoi, asa si pe Eliade nu mi-l pot imagina decat in mansarda bucuresteana cu ferestruica rotunda ca de vapor si biblioteca alexandrina, buchisind cu ochelarii primejdios apropiati de pagina ingalbenita a unui tom gros. Sau cum arata dupa ce s-a intors din India, evident, dupa povestea cu Maitreyi. In Memorii povesteste ca in 1925, pe cand avea 17 ani, sarbatorise cu prietenii, da, la mansarda, aparitia celui de-al o sutelea articol. Inca nu publicase Romanul adolescentului miop. Renuntase la ochelarii de sarma si la uniforma de licean, iar tatal il impinsese de la spate sa se fotografieze. Nu aminteste de fotograf, de aparat, de studio, de i-a placut ori ba experienta, doar ca a fost pozat intocmai cum a vrut:

incruntat si cu un zambet amar, sarcastic, uitat in coltul buzelor
. Peste ani, intors din India, in Bucuresti, a tinut o conferinta publica despre Tagore. La iesire, in multime, il astepta Noica insotit de-un tanar blond, zburlit, venit din Sibiu. Era Cioran.

Borges, Sabato si alte tragedii

In septembrie 1976, a aparut in Argentina volumul cu dialogurile dintre Borges si Sabato. Cativa ani mai tarziu, in 1981, librarul Luis Alfonso care pastra caseta primului dialog, s-a aruncat de pe un acoperis. Trupul nu i-a supravietuit. O traducatoare care avusese un rol important in inchegarea cartii a decedat intr-o tara vecina. In iunie 1986, la Geneva, inima lui Borges incetase sa mai pompeze sange. Primul cititor al volumului, fiul cel mare al lui Sabato, a murit in 1995, intr-un accident. In anii care au trecut de la lansare, au mai incetat din viata Beppo, motanul alb care in pruncie asistase din bratele lui Borges la ultimele corecturi, reportofonul cu care Orlando Barone facuse inregistrarile, masina de scris, si, nu in cele din urma, muscata din balconul scriitorului care nu mai vedea literele, paginile, cartile si nici unde sa puna piciorul ca sa ajunga la biblioteca.

Fotograful Norberto Yaverovski imortalizase una dintre intalnirile celor doi scriitori. Am vazut doar o singura fotografie in care Borges, in fotoliu, isi sprijinea mainile de baston, Sabato il privea prin ochelari, Orlando Barone, cu perciuni si camasa cu maneci scurte, intindea o mana, in care se ghicea reportofonul, catre Borges. Fotografie documentara, nimic mai mult, insa mi-a placut sa-i vad pe cei trei acolo, palavragind.

In spatele Bibliotecii Judetene, asa cum cred ca am mai spus, exista un chiosc cu cafea, bere, sucuri si alte licori, mese si umbrele de soare, o baltoaca in care se reflecta reclama cu Coca Cola. A fost inchis de curand, pentru ca doi rockeri, un bucurestean si un brasovean, s-au batut pana cand briceagul celui de-al doilea a intrat in primul.


http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=3624

Posted by Alina Andrei at 1:05 PM | Comments (2)

July 5, 2006

Cum se umple aparatul foto cu cerneala rosie

blog_4 iulie01.jpg

Procedeul este foarte complicat, nu oricine este in stare sa se foloseasca de o tehnica veche de mii de ani. Pentru cerneala rosie, e nevoie de o caracatita oranj, de tabla ruginita pisata, vin rubiniu, seminte de roscove storcite. Se prinde o caracatita din Triunghiul Bermudelor cu o plasa de prins fluturi, pentru ca este mai delicata, iar tenul creaturii nu se va irita intr-un mod dizgratios. Cu gentilete se stoarce fiecare brat intr-o calimara pantecoasa, pana cand se va umple pe jumatate. Golita de cerneala, caracatita prisoseste. Se arunca la dulai.

blog_4 iulie02.jpg
blog_4 iulie03.jpg

Rugina, stropii de vin, storceala de roscove, se amesteca toate, se trec printr-un tifon iar lichidul rezultat se toarna in calimara care nu se va agita. Se pastreaza la intuneric timp de trei luni, trei saptamani, trei zile si trei ore. Se umple un stilou cu minunata cerneala rezultata, care apoi se toarna, prin penita, in Holga. Nu Nikon, nu Canon, ci Holga.
Dozajul se potriveste in functie de modul de declansare. Apesi usor: un mic siroi va curge delicat peste film. Apesi cu forta, o baltoaca se va labarta peste poze, intr-o veselie isterica care n-are nimic de-a face cu tristetea trecatorilor fotografiati.
blog_4 iulie04.jpg
blog_4 iulie05.jpg

Posted by Alina Andrei at 12:38 PM | Comments (0)

July 3, 2006

Cu Holga dar nu pe Volga

blog_3 iulie1.jpg

blog_3 iulie2.jpg

blog_3 iulie3.jpg

blog_3 iulie4.jpg

blog_3 iulie5.jpg

Posted by Alina Andrei at 12:42 PM | Comments (2)

July 2, 2006

Cum se fotografiaza bibliotecile

Pe site-ul oficial al unei biblioteci din America erau publicate cateva poze cu rafturile lungi, metalice, cu covoarele contrastant de moi si-un scaun inalt, cu perna ce parea pufoasa, pe care visa fara grija o pisica obeza. De acolo am ramas cu impresia ca toate bibliotecile din America au in dotare si cate o felina. Mi se pare normal. Acest bun obicei ar trebui adoptat si in bibliotecile europene, si mai ales in cele din Romania. Pisicile in cauza, nu neaparat obeze, isi au rostul lor.
1. pazesc pretioasele volume de rozatoare.
2. moliciunea blanii si torsul lor sunt un bun indemn pentru leneveala intr-un fotoliu, cu o carte buna in brate.

Eventual, abonatii ar putea lua pentru acasa, pe langa romanul imprumutat, si cate o felina care s-ar returna bibliotecii la terminarea cartii. In astfel de cazuri s-ar putea ca pisica sa nu mai vrea sa plece, placandu-i pernele, genunchii sau frigiderul abonatului. Atunci cititorul va prinde alta de pe strada, momind vagaboanda cu carnati sau gogoloaie de Kitty Kat, o va vopsi intocmai cum trebuie, ducand-o apoi la sectiunea Returnari. Nu intamplator cititorii impatimiti se numesc soareci de biblioteca. Dar pentru ca sunt prea mari, nu vor fi devorati niciodata de pisici, doar daca nu cumva mor nebagati in seama in labirintul de rafturi, dupa inchiderea programului, sambata dupa amiaza. Pana luni dimineata, din cauza foamei poate ca pisica bibliotecar va rontai un deget. Cel care se umezeste in gura si da pagina mai departe. Femeia de serviciu va tipa dand peste cadavrul cu noua degete, ziarele si televiziunile vor difuza stiri despre descoperirea macabra, vor arata lumii portrete zambitoare ale victimei, facute pe vreme cand mai avea inca 10 degete si nu se ratacise printre rafturi. Intr-un alt medalion se va arata o poza cu felina devoratoare de soareci de biblioteca.

In orice caz trebuie sa fotografiez intr-o zi un motan negru adormit pe un raft, tocmai pe Maestrul si Margareta, incoltit la dreapta de Colt Alb si la stanga de Moby Dick. Am presimtirea ca motanii viseaza urat in preajma unui casalot.

http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=3601

Posted by Alina Andrei at 2:45 PM | Comments (2)