« August 2005 | Main | October 2005 »

September 28, 2005

Baltoace, studiu

Un strop adapostit de-o frunza a cazut in baltoaca, facand sa tremure oamenii din ea.
00_asfalt.jpg
01_asfalt.jpg

Baltile aproape perfecte nu sunt deloc colorate, asa am vazut eu in pozele unora care mai traiesc, si in ale altora care au murit. Sunt alb negru sau maronii, la fel ca portretul unei strabunici, de pe vremea cand era fata mare, In pantofi cu toc si bretele, palarie cu plasa cu gaurele peste ochii cu gene lungi, languros fluturande. Desigur In afara de pantofi si palarie avea si rochie, ca doar nu s-ar fi dus nuda pana la cabinetul fotografului de pe Lipscani. Ei, daca dansa obisnuia sa sara des parleazul In trasurile si dormitoarele domnilor cu monoclu, atunci da, ar fi putut sa stea In fata aparatului cu burduf chiar si fara budigai.
Cum spuneam, cele mai incantatoare balti fotografiate pe care le-am vazut erau In alb-negru, cetoase, tumefiate de pantofi grabiti, labe vagaboande si pene cenusii cazute din vazduh. Nu se vedea cerul In poze, Il banuiam gri murdar, spart de zgarie-norii din New York, poate si de un zepellin. Sa nu uit de roti! De la biciclete, canal, masini, toate stralucind mat In apa murdara. Canalele au capace, atata lucru stiu si eu, dar daca Ii dai unuia drumul la vale, printre autobuze si pietoni, se va rostogoli Intocmai ca o roata de bicicleta Tohan.
02_asfalt.jpg

Recent am citit Inmormantarea vesela de rusoaica Ludmila Ulitkaia (Ludmila – ce nume frumos si snob pentru o ipotetica pisica ascutita, alba). Pe la mijlocul romanului de buzunar, Intr-o noapte de iarna, doi emigranti se plimbau Intr-o piata uriasa de peste. Se holbau plini de Incantare la romburile cu solzi, trupurile lucioase si lunguiete, ca niste serpi, la mustatile gelatinoase aruncate de-a valma In lazile cu gheata, la scoici si la clestii racilor ce clampaneau In galeti. O votca scurta intr-un bar, apoi din nou afara. Era aproape pustiu, doar cativa muncitori spalau cu furtunuri uriase matzele labartate pe asfalt. In carte nu se precizeaza, dar presupun ca in urma ramasesera doua sau trei baltoace numai bune de pozat. Poate ca le-a fotografiat cineva.
03_asfalt.jpg

Balti cu solzi argintii sclipind In primele ore ale diminetii, chiar atunci cand se deschide burta metroului si sute de costume sobre, fuste de stofa, serviete si dosare ies din maruntaiele pamantului. Din cate am observat, atunci cand cerul e paclos, acoperit cu calti din smog, nici baltoacele nu pot fi limpezi. In plus mai raman chistoacele, tigarile fumate doar pe jumatate, petele de benzina, tichetele mototolite, frunzele rahitice desprinse din ramuri.
04_asfalt.jpg


Intr-un alt roman (de data aceasta nu m-a Incantat la nebunie), un corb fura carnati din pravaliile cu delicatese. Zburatacea ca titirezul sub elicea de aer conditionat, ferindu-se de matura vanzatorului, Incercand sa-si ia avant pe usa deshisa. Normal ca nu era Inchisa, altfel s-ar fi terminat povestea chiar In prima pagina. Ostenit zbura deasupra acoperisurilor cu pisici cascate la bot, pana la stapanul sau ce traia pitit Intr-un cimitir. Locuia de multi ani Intr-un cavou batran, pentru ca-i placea sa vorbeasca cu fantomele. Gusturile nu se discuta, personal pe mine nu m-ar Incanta sa dorm pe o lespede mucegaita, cu multe oase sub ea. Partea cu pisicile ce aveau boturile cascate am bagat-o de la mine, ca doar asa e firesc, daca sunt acoperisuri, iar pe ele feline si deasupra lor pasari cu carnati in cioc…Sute de boturi pregatite sa inghita matele umplute cu carne afumata.
Mi-ar placea sa pozez baltoace pline de corbi cu carnati, siluete conturate vag, pentru ca nici o pasare hoata nu zboara la joasa altitudine, ci doar doar sus de tot, cat sa nu poata fi inhatata de coada.

Posted by Alina Andrei at 7:59 PM | Comments (2)

September 21, 2005

Baietii nu ajung niciodata in China

china1.jpg

Nu stiu din ce motive toti baieteii care se joaca cu bip in nisip, sunt convinsi ca vor ajunge in China daca vor sapa adanc, adanc cu lopatica si galetusa. Depaseste puterea mea de intelegere de ce anume cred absurditatea aceasta. Totul a pornit de la un parinte din secolele XI-XII, pescar, agasat de smiorcaielile odraslei plictisite. I-a spus sa taca si sa sape pe plaja, departe de barci, si ca prin groapa aia o sa ajunga intr-un loc cu zaharicale, printese cu ochii oblici, vrajitori care se caftesc in aer, danseaza pe pereti, mirodenii nemaivazute si dragoni din hartie creponata. Poate ca nu i-a spus intocmai cu aceste cuvinte, dar esenta conteaza.
china2.jpg


Sunt sigura ca pana si Cristofor Columb, inainte de a implini 14 ani, cand s-a urcat ca mus pe-un vapor, calatorind spre Levant, se jucase si el in nisip, incercand sa gaseasca cea mai scurta cale spre China, desi pe atunci nu stia cum se numeste. Pe un tarm din Corsica, Bonaparte, inarmat cu o sabie de lemn, precis ca a pus pe alti pustani sa sape, planuind sa-si infiga steagul din esarfa maica-sii, in Orasul Interzis. De ce? Pentru ca baietii sunt tonti. Fetitele se maturizeaza mai repede, sunt istete, nu atat de credule incat sa creada gogosile celor mari.
china3.jpg

De exemplu eu niciodata nu am sapat ca sa ajung in China! Pe cand aveam patru sau cinci ani, tin minte ca intr-o zi, cautand rame intr-o gradina cu rosii, castraveti si vrejuri de fasole, un om inalt cat un prun mijlociu a strigat la mine sa nu mai fac gropi pentru ca o sa dau de dracu. Ramele ar fi urmat sa ajunga la gaini, dar initiativa filantropica a ramas suspendata in aer auzind o asemenea grozavie.
china4.jpg

Normal ca am sapat si mai abitir, sperand ca o sa dau de dracii in cazanele cu smoala invaluiti in pucioasa, ca cei din cartile de rugaciuni ale strabunicii. Pe atunci nu cunosteam cuvantul pucioasa si nici nu vazusem. Adevarul e ca nici draci nu intalnisem vreodata, tocmai de aceea sapam cu pofta cu mainile manjite pana la cot. Poate ca as fi ajuns daca nu as fi adormit la un moment dat, cu capul pe trei rosii verzi, pietroase, cu restul trupului varat in groapa. M-au cules de acolo interzicandu-mi imperativ sa mai sap in gradinile altora, si sa mai caut rame (le-au aruncat pe cele gasite in buzunarul rochitei). Si sa ma indepartez de casa mi-au interzis, sa mangai gainile altora etc. Multe, nu le mai tin minte. Am mai avut doua tentative, dar n-am izbutit niciodata sa fac un tunel adevarat, mai ales ca incepuse sa-mi displaca ideea de a ma afunda in maruntaile pamantului ca un sobolan.
china5.jpg
Nici acum nu ma omor dupa sobolani, mai ales dupa ce am auzit ca noaptea ataca gainile (chiar si pe cele care dorm in copaci), si dupa ce am citit o carte de-a unui polonez, sau ceh, in care o astfel de familie de guzgani s-a adapostit intr-un fotoliu, printre arcuri, facand zeci de pui hidosi care se mancau intre ei. Desigur, nu-mi plac nici fotoliile cu sobolani.
china6.jpg

Posted by Alina Andrei at 2:16 PM | Comments (0)

September 20, 2005

Femeia care picta marea

vapor1.jpg

Cineva de la campie mi-a vorbit intr-o zi de valurile care se incaleca, se inalta pana in ceruri, acopera norii prabusindu-se cu zdrente din aripi de ingeri, de spuma albicioasa din zilele talambe, cand vantul abia se-ncumeta sa sufle ca intr-o doara, de spulbera doar puful ciulinilor de pe stancile alunecoase, si de cate si mai cate mi-a povestit, de delfinii care nu dorm niciodata (ce chinuitor ar trebui sa fie, m-am gandit atunci), de barcile ceva mai mici decat o coaja de nuca, invartite, invartite, rasucite, macinate si ametite si invalurite, invartite in turbine de ape intunecate.
Atata s-au invartit barcile acelea in vorbele lui de ametisem si eu, ba chiar mi se stransese stomacul si cred ca ma inverzisem neplacut la fata ca un calator ce paseste pe o punte plina de pete de ulei, ce se incapataneaza sa se ridice-coboare sub talpi, s-o ia la stanga si la dreapta ca intr-un vals dansat la betie. Alta comparatie nu mi-a venit in minte, desi niciodata n-am vazut doi betivani valsand in fata unei crasme. Cred ca ar fi continuat sa vorbeasca pana in zori despre lintoliurile de alge, scoici si meduze, sepii otravitoare, naufragii, chiar daca bietele mele urechi ar fi vrut sa se odihneasca. Eu nu sunt delfin, din cand in cand, de preferat in fiecare noapte, simt nevoia sa dorm. Poate ca nici n-ar fi bagat de seama daca as fi inchis ochii, si cum nu obisnuiesc sa sforai, ar fi povestit in continuare de valurile lucioase ca niste spinari de foca, fericit ca-l asculta cineva.

vapor2.jpg

Printre vorbele despre nisip si mare, cu pofta musca dintr-o felie uriasa de pepene rosu, zeama i se scurgea pe barbie si gat, disparea undeva sub camasa descheiata la primii doi nasturi, scuipa samburii in colbul intunecat de inserare. Nu-i mai puteam vedea ochii, doar sprancenele parlite de soare, cuta adancita de pe frunte, dintii. Presupun ca a fost un barbat atragator in tinerete, oricum a imbatranit frumos, pe la amiaza coama carunta ii scanteiase in soare cand imita (jalnic) huruitul talazurilor pe furtuna. Dupa ce-a terminat pepenele, s-a sters cu dosul palmei vorbind de valurile gri-bleu, fara luciri, doar tot mai intunecate si inspumate pe undele cocosate, amintindu-si (dar oare a uitat vreodata?), de femeia care avea ochii la fel, imposibil de privit fara sa nu te apuce frisoane pe sira spinarii. Asa spunea el, n-am de unde sa stiu daca lucrurile stau intocmai, barbatii au tendinta sa se piarda in extaze mistice cand e vorba despre astfel de fiinte ce au sani, buric adanc infipt in stomacuri netede, despicatura umeda intre picioare, dos cambrat, moale si tare, in acelasi timp, si cam atat, s-a spus esentialul. Fireste ca el mi-a descris-o cu totul altfel: urechi fine, ca niste scoici trandafirii, buze sarate (si totusi s-a jurat ca n-a fost nimic intre ei, ca nici macar n-a sarutat-o), parul bogat, sarmos de la nisip, rece si alunecoasa, delfina in apa la rasarit; a mai facut comparatii sforaitor de patetice legate de soare, luna, apus, curcubee si rasul ei in cascade, ca de pasare marina (bine ca nu de gaina), de urmele pe care le lasa in nisip, de alunita mica de pe gat, undeva in spate, partial acoperita de plete. Era nevasta de inginer agronom, locuiau langa un CAP cu multi porci, scroafe, purcei, intr-o casa de beton mereu duhnitoare oricat de mult s-ar fi straduit sa primeneasca aerul cu trandafirii si crinii pusi in apa, in galeti rosii si albastre. Si el are o galeata albastra, dar tine gunoaie in ea, resturi de pepene, coji de oua, zoaie, zat, cotoare de paine, o sticla goala, uleios.
vapor3.jpg
Acasa, in bucataria greu mirositoare a cocina si-a crini, s-a apucat de pictura. Pe panze imense punea valuri translucide, verzui-albastrui, de sus pana jos, de la dreapta la stanga, fara orizont, fara cer. Apoi a trecut printr-o perioada gri (prin ianuarie-februarie), isi inmuia pensulele doar intr-un cenusiu murdar rar in bleu, marea din tablourile ei devenise doar o linie mai groasa, plata, stramba. Semana cu campia la inceputul dezghetului, dupa o ploaie meschina. In rest in pictura era doar un cer gol, de fapt nu cer, ci neant, asa interpretez eu. Un gol imens, fara urma de promisiune de nor sau de pasare, fara avion sau zmeu de hartie, fara nimic, fara briza sau rafale de vant sarat. Doar un pustiu cenusiu. In primavara a venit in sat un barbat de la oras, cu maini mari si voce usor ragusita (de la o operatie care era sa-l lase mut pe viata). Marea din tablouri s-a schimbat ca dupa o noapte urata de furtuna. Nu s-a limpezit de tot dar avea dare de straluciri de la soare, toate tusurile erau in clar obscur (luceau ca o tabla veche pusa pe acoperis - spunea povestitorul), ca dupa plecarea strainului valurile sa devina lutoase, greoaie si-ncleiate. Se pare ca incepand de atunci a inceput sa se asemene tot mai mult cu picturile, cu cat marea din vopseluri capata iz de cenusa, cu atat si ea isi pierdea stralucirea, ochii ii erau tot mai gri, aposi, dezagreabili, parul nespalat cu saptamanile mirosea a troaca si nu a crini, se ingrasase cam cu zece kile si nici ca-i pasa.

Toata povestea e aici:

http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=2715

Posted by Alina Andrei at 2:54 PM | Comments (0)

September 16, 2005

Cum se pozeaza cainii la mare

00_dogu.jpg

Modelele se numesc: Blitz (cainele lup), Kodak (cel mic) si Konica (jivina cu coltii ranjiti)

Am auzit ca multi se codesc sa mearga pe plajele pustii, de teama sa nu fie atacati de bandele de raufacatori specializate in talharirea fotografilor, in deposedarea acestora prin violenta de pretioasele cutii cu pixeli sau filme de 35 mm. Pe acesti bieti paranoici ii sfatuiesc sa se doteze cu eugenii sau cu o punga de gogoloaie uscate destinate hranei canine.
Cu cativa biscuiti poti sa mituiesti patru caini din sat, sa te insoteasca pretutindeni, si prin urmare sa-ti pazeasca aparatul de oamenii rai. Doua eugenii pe cap de dulau sunt suficiente, poti sa le dai si mai multe, cat te lasa inima, sau cate un carnat de porc, desi nu e tocmai placut sa umbli cu asa ceva in buzunar.
01_dogu.jpg
Vara ai nevoie de crema de protectie, pentru tine, nu pentru aparat, ba chiar n-ar fi deloc indicat sa ungi carcasa cu ulei de plaja. Aparatele nu au o piele atat de sensibila. Nu au deloc.
Pescarusii sunt modele dificile, enervante chiar, iar garzile de corp canine nu te vor ajuta deloc, ba dimpotriva, vor alunga pasarile in hamaituri puternice, desi acestea n-au ganduri necurate legate de aparat. Vei pofti unii mari de tot, cat niste curcani, sa zicem, atunci fara indoiala ca vei avea parte doar de cei mici cat niste porumbei jumuliti de vantul sarat, si invers, cand vei avea nevoie de unii delicati, plaja va fi invadata de pescarusi monstruosi, asemanatori cu dropiile. Hulubii au 10.000 de pene pe ei, pescarusii nu stiu cate, se pare ca nimeni n-a avut curiozitatea sa le numere.Tot pescarusii au prostul obicei de a scoate ochii marinarilor si fotografilor naufragiati, lipsiti de aparare. Dar unde naiba sa naufragiezi in Marea Neagra?
02_dogu.jpg
05_dogu.jpg
04_dogu.jpg

E posibil sa treaca alti fotografi pe langa tine si subiectii cu blana. Uita-te cat mai urat la dansii, pentru ca nu cumva sa fie tentati sa-si indrepte obiectivele spre modelele tale. In caz de forta majora acopera cainii cu prosoape, fuste, pulovere, cu tot ce gasesti la indemana, pana cand trecere pericolul.
06_dogu.jpg
Nu intra cu aparatul in valuri, daca nu cumva nu este subacvatic, altfel se va ineca. Lasa-l pe plaja, langa caini, cat timp ai chef sa inoti. Il vor pazi uitandu-se la tine cum dispari in larg, in valurile inspumate pline de meduze translucide. Probabil ca vor ramane langa rucsac, pe prosop, pana cand li se vor face foame, mult timp dupa ce tu vei fi disparut definitiv in adancuri.

03_dogu.jpg

Cainii vor fi pozati din fata, de preferat cand isi scot coltii la vedere, din profil daca au nasuri acviline, din spate daca au dosuri dotate cu cozi stufoase. Anumiti fotografi profesionisti va vor sfatui sa vorbiti cu modelele pentru a realiza o comuniune spirituala. Din pacate nimeni nu a precizat ce poti sa-I spui unui dulau cand ii pozezi labele. Poate: Domnule Caine te rog sa privesti duios in zare, nu, nu te scarpina chiar acum, purecii mai pot sa astepte! Sau: o atitudine demna te rog, pieptul scos inainte, limba atarnata in dreapta, privire patrunzatoare si suspicioasa ca de caine politist american! Nu romanesc, n-avem nevoie de un Garcea cu blana. Nu ar strica nici un ogar afgan, ca sa nu fim acuzati de discriminare! Unul cu roscat, cu blana atarnanda peste ochi, calare pe o camila.

Am vazut zeci de poze izbutite cu caini. In cele mai multe subiectii aveau o privire lacrimos-blegoasa, de cersetor de prajituri (banuiesc o tava aromata in spatele aparatului, tinuta de asistent), sau o atitudine zbanghie. Caini zburatori ce urmaresc discuri de plastic, nori pufosi sau libelule translucide, potai de cartier inghesuiti printre copiii ce joaca fotbal (pe strazi pitoresti din Polonia sau Italia), terrieri sarmosi agatati de dosul unui postas isterizat. Multe fotografii frumoase.
Sa nu uit: cei care vor sa pozeze caini n-ar trebui sa aiba o pisica ascunsa in buzunar, doar daca au nevoie de imagini dinamice, cu alergaturi, gheare trase peste bot etc.
Cel mai usor e sa le surprinzi umbrele labartzate pe nisip.

07_dogu.jpg

Nu te astepta sa-ti iasa ceva spectaculos daca stai cu fundul in nisip, pe o plaja relativ pustie. Un nor zdrentuit, o cioara, nelipsita haita de pescarusi, o urechelnita, tone de nisip, boscheti, cainii, picioarele tale, geanta, ochelarii, aceleasi valuri repetate la nesfarsit. Orizontul drept - daca stai ca lumea, stramb - daca e aplecat capul, sau balanganit intre picioare, uneori vaci, cai, burti bronzate de turisti rataciti pe peticul tau de plaja.

Cateva poze mai vechi, cu caini pozati in Brasov.
09_dogu.jpg
10_dogu.jpg
12_dogu.jpg

A tribute to all Dog photographers, un blog realizat de portughezul Bruno Espadana.

http://photodogs.blogspot.com/

Posted by Alina Andrei at 2:39 PM | Comments (2)

September 13, 2005

Marea lui Paler

In septembrie 2004, am fost pentru putina vreme in Ocna Sibiului. Am ajuns acolo cu un autobuz hodorogit, pe un drum prafos, mi-am inmuiat degetele intr-un lac fara fund, m-am holbat la cateva cladiri de la inceputul secolul trecut. Ziduri descompuse de vreme, cu dantelarii de piatra sfaramicioase, inundate de o apa puturoasa, statuta, verzui-maronie presupun, nu am certitudinea ca avea asemenea nuante pentru ca n-am intrat In subsolurile mlastinoase, urat mirositoare. Le ghiceam pline de ganganii monstruoase, sobolani In putrefactie si mate moarte. In fotografii sepia, Ocna Sibiului mai este inca un orasel balnear din Imperiul Austro Ungar, cu gradini suspendate, promenade cu femei lungi la rochii, pene, struguri si funde in palarii, insotite de copii cu cercuri si de domni caraghiosi cu bastoane, mustati rasucite.
La o cafea, langa lacurile parasite de turisti, am rasfoit o carte dar nu-mi amintesc nici macar cum se numea si ce treaba avea cu mine. A doua zi am pozat o femeie intr-o curte saracacioasa, din tiganie, ce se uita si ea undeva, aiurea, abulica si totusi cu picioarele pe pamant, pe lut mai exact, caci toata gospodaria, daca se putea numi asa, era langa o grota sapata In pamantul galbui. Cu cateva exceptii toate pozele facute acolo le-am aruncat la gunoi, fara remuscari, cu vaga consolare ca ma voi reIntoarce candva sa fac fotografii si nu imagini de vacanta. O poza ratata (am uitat pur si simplu sa declansez): doi tigani langa gardul Intr-o rana, cu spuma pe obraji, cu briciul pregatit pentru ras. Un ciob de oglinda tinut In maini de un pici ce-avea urechile sfasiate, probabil Intr-un accident din pruncie.

mare1.jpg

Am preferat sa plec cu trenul, cu un Personal de dimineata, urcand drumeagul ce ducea catre un palc de copaci, unde mi s-a spus ca este gara. Ajunsa sus, cateva momente am avut stupida senzatie ca dupa calea ferata, si dupa maracini, e marea. Cred ca am si facut un pas, am vrut sa trec, m-am scotocit In rucsac dupa aparat sa pozez valurile. La timp am realizat ca sunt totusi in Ardeal, ca n-are ce sa caute o mare acolo, si ca acea senzatie nelamurita mi se trage de la Viata pe un peron, desi nimic din orasel sau din gara nu aduce nici macar vag cu romanul lui Paler. M-am urcat in tren dezamagita, ca atunci cand ratez sa declansez pe strada, pierzand instantanee superbe, ce In veci nu pot fi regasite sau regizate. Tot atunci am facut si singurele poze mai acatarii, cu niste barbati cumsecade cu palarii, mirositori a tutun ieftin, care s-au prefacut ca nu baga de seama ca-i pozez pe ascuns.

mare_dog.jpg
mare2.jpg

Intr-un mod inexplicabil si astazi cred ca acolo, dupa gara din Ocna Sibiului, ar trebui sa se intinda marea lui Paler. Si da, ca ar trebui sa ma duc s-o fotografiez. Am citit de mult cartea si n-am nici o pofta s-o rasfoiesc din nou, e prea deprimanta. As vrea doar sa vad fotografii cu peronul din roman, cu ceasul care mergea in afara timpului, cu imblanzitorii de cobre, cerul ca de scrum si valurile onirice pline de ancore ruginite, sfaramituri de barci.

mare3.jpg
mare4.jpg

In septembrie 2005 am fost pe tarmul Marii Negre, unde am facut poze care n-au nici o legatura cu povestea cioplitorului de cruci din Un om norocos. Pentru ca nu am fost In stare. Tarmul colturos cu ciulini, spinii care sfasie pielea de pe picioare, ar fi trebuit sa Incapa Intr-o imagine panoramica, circulara, Intr-o sala goala cu peretii spoiti In maroniu. Hingherul ce-si antrena buldogul cu ochii injectati sa ucida s-ar potrivi Intr-o fotografie uriasa, mare cam cat un om care-si uraste semenii. Cainele In fata, pozat de jos, cu balele scurse pe obiectiv, usor tulbure, stapanul In spate, Indemnandu-l sa se azvarle pe privitori.
Batranii de la Azil, pititi In balarii, Imbracati In halate ponosite cu izmenele puturoase lasate jalnic In vine, Incercand In zadar s-o patrunda pe tanara laboranta. Citat

Tropaiau pe margine, se aseza cand unul cand altul Intre picioarele Laurei, doar, doar...Intelegeti dumneavoastra ce vreau sa spun, dar degeaba. Si nici nu se hotarau sa-i dea drumul. De parca biata fata era de vina ca ei erau neputinciosi. O palmuiau, o chinuiau, se razbunau cum puteau. Isi dadusera toti ismenele si halatele, ramasesera Imbracati numai In camasile de la pijamale si topaiau asa prin iarba In jurul fetei
. Mlastina din apropiere unde se Infundau cerbii In mugete Infioratoare. Trupurile umflate de apa. Ierburile uscate, putrezite de caldura, cu miros de hoit, n-ar putea sa arate/duhneasca asa Intr-o poza, Intocmai ca in realitate sau ca intr-o carte.
Uneori mi se parea ca marea horcaia ca un animal muribund. Apoi Isi relua rasuflarea, normala, puternica, de animal sanatos“. N-am stat suficient de mult pe tarm ca s-o aud horcaind. Din fericire.
mare5.jpg
mare6.jpg
mare_nisip.jpg
citat „Pe la amiaza sau poate trecuse de amiaza, l-am vazut pe individul cu mers de pisica dezbracandu-se. Soarele ardea puternic si omul se hotarase sa faca o baie. Si iarasi m-a izbit, ca prima oara, pielea lui alba, de un alb vested, parca umed, ca acela de pe burta pestilor, ce-i facea trupul si mai dizgratios. A intrat In apa cu obisnuitele precautii ale unuia care nu stie la o anumita varsta Inaintata sa Inoate. Chicotea si fugea Inapoi de cum Ii ajungea apa pana la genunchi.

In frazele urmatoare Paler isi ucide personajul prin buldog, il lasa pe masa din morga azilului, cu trupul sidefiu scaldat In lumina stelelor, privit de sculptorul de cruci si de-o pasare. Tortionarul mort, vegheat fara ura sau repulsie de victima ramasa In viata. In realitate de obicei se Intampla cu totul invers. Victima moare, tortionarul nici macar n-o mai priveste. Nu stiu cine ar putea sa faca asemenea fotografii, eu in nici un caz nu sunt in stare.
mare7.jpg

Posted by Alina Andrei at 6:45 PM | Comments (2)