Despre fotografie

Cauta in Foto-Magazin:
 


Aparitii editoriale


Expunerea
[click]  

Compozitia
[click]  

Lumina si iluminarea
[click]  


O varza fotogenica
[click]  

Bill Jay Confesiuni
fotografice
[click]  

 

 

Metafizica fotografiei

Camera digitala a democratizat cu totul fotografia, punand-o la indemana oricui se simte interesat, Si foarte multi sunt si vor fi tot mai interesati. De ce oare?


Transpare in acest interes "foamea de concret" a omului modern, cum o numeste Petre Tutea. Ea pare fi o consecinta a abstractizarii vietii, a "algebrizarii" ei din ce in ce mai accentuate. Un urias Timp Anonim ne absoarbe in vartejul lui facand ca propria noastra viata sa ne apara ca un timp pierdut. Se produce un fel de destrupare a omului, o virtualizare a existentei sale. Desi inteleptii si misticii ne-au avertizat dintotdeauna ca aceasta realitate insasi este una virtuala, omul n-a facut decat sa o amplifice.


Daca exista o coerenta a devenirii speciei umane, ea consta in cerebralizarea tot mai rapida a fiintei umane, in distantarea de fire si trairea intr-o lume paralela, construita, a posibilului. Denaturalizarea umana s-a amplificat prin intrarea in Istorie si a fost totodata inceputul denaturarii existentei, o autonomizare a vietii umane insclavata propriei tehnologii. Si cand am vazut cu ochii nostri cata violenta demonica a insufletit tehnologia in secolul trecut nu mai putem decat rade de ideea de progres al umanitatii. Logica umana s-a adaptat faptuirii neincetate, cauzalitatea si finalitatea fiind doar un produs derivat al actiunii noastre. "Vesnic va indreptati spre un scop si altceva nu mai stiti, Vreti sa invingeti. Dar ce gasiti sub bietele voastre victorii ?" spunea Malraux intr-o polemica imaginata cu civilizatia occidentala. Toata aceasta neostoita activitate a nascut nelinistea ce se manifesta ca o permanenta nevoie de a organiza lumea, de a o "umaniza". Nefirescul a devenit o a doua natura a noastra in timp ce omul a devenit o fiinta incordata, orientata spre un scop ce-i pare mantuitor, scop pe care a ajuns sa-l atribuie lumii, asezandu-se pe sine ca ca fiinta privilegiata, ca scop al creatiei vietii. Ritmul lumii paralele devine mai accelerat pe zi ce trece, un ritm dement care ne instraineaza de lentul ritm al firii, de renasterile ei ce se intrevad in ciclul vesnicei reintoarceri. Nerabdarea noastra creatoare si lacoma tanjeste spre noutati artificiale, depatrunse de viata, care nu produc decat o poluare distructiva naturii. Mintea omeneasca emana nefirescul iar computerul a aparut tocmai ca un accelerator al gandirii nefiresti de care uriasul organism social ce se instaureaza are stringenta nevoie. Si nimic nu pare sa ne opreasca desi, o data iesit din mirajul caruselului, omul se simte insingurat pana la neant, o faptura dezradacinata, pustiita launtric. Devenit creator, omul nu mai poate sta locului si, mai ales, timpului, confundand libertatea de a intelege cosmosul cu asumata sclavie a unui timp ce si-a iesit din matca, un timp sintetic, depatruns de sensul vietii. Acest timp e unul artificial, e un spatiu mental, caracterizat de iluzia unei stagnari in care putem relua orice actiune, or timpul e, clipa de clipa, unic. Se pare ca omul a devenit, de fapt, doar un creator de deseuri si, implicit, dusmanul cel mai de temut al Vietii.



metafizica_01.jpg


© Calin-Stefan Ragalie



Nici intoarcerea la natura care ne apare adesea ca o solutie nu e altceva decat un semn al aceleiasi nevoi de concret, dar aceasta intoarcere, arata Andrei Plesu intr-un admirabil eseu, e cel putin stranie pentru ca in peisagistica europeana "Nu cu natura facem cunostinta in operele lor cat cu neputinta de a ne intoarce la natura". Natura e de fapt "poluata de problematica umana" iar relatia cu ea e marcata de melancolie care e un "substitut modern al sentimentului reliogios".


In ceea ce priveste fotografia, pentru cei mai multi se pune problema, emotionala, si nu neaparat constientizata, a conservarii prezentului, un prezent ce, simtim cu totii, ne scapa printre degete. Aniversari, sarbatori, intalniri, excursii si, mai ales, chipurile propriilor copii ce se schimba atat de repede sunt fixate intr-o incercare de a opri timpul, de a nu-l lasa sa treaca fara nici o urma. Dar probabil ca in foamea de concret e ceva mai adanc. "Omul modern, spunea Petre Tutea, a inlocuit foamea de mister cu foamea de concret, purul real cu fluviul iluzoriu al imaginilor, dreptul pur cu dispozitii socio-mecanice, onoarea cu creditul, puritatea cu placerea si credinta religioasa cu iluzia progresului". Aceasta foame de mister e cu atat mai profunda cu cat entropizarea sociala se face simtita pana la alienare.


Fotografia poate fi si nesemnificativa insa, atunci cand noteaza un prezent ce devine doar trecut, un timp revolut ce nu vorbeste decat nostalgiei celor care l-au trait. Observati emotia netransmisibila a celor care isi prezinta fotografiile copiilor, nepotilor. Pentru aceia insa care au descoperit marea bucurie a fotografiei sensul ei sta in incercarea de a intra in intimitatea eternitatii, de a surprinde nu doar concretul aparentelor trecatoare, ci acele aparente in care transpare esenta. Poetul-fotograf incearca de fapt sa fotografieze nevazutul iar acesta este chiar Frumusetea. In acest sens fotografia devine o adevarata metafizica a omului postmodern. Dar ce fel de metafizica?



metafizica_02.jpg


© Calin-Stefan Ragalie



E evident ca se intampla ceva cu noi, cu omul actual, ca suntem implicati intr-o schimbare de paradigma, dar ea se intrevede mai degraba in arta decat in textele teoretice. De la Platon incoace filosofii s-au straduit sa schimbe lumea – Marx a si reusit iar, daca ar mai fi trait ar fi fost foarte mandru, o vreme – dar au facut-o gandind mereu spre un nefiresc pe care voiau sa-l impuna omenirii ca directie infailibila. In orice filosof sta ascuns un profet dornic sa-si vada profetiile implinite. A filosofa onest ar insemna insa ca filosoful sa-si parcurga propriul itinerariu spiritual, sa aiba taria de a-l parcurge pana la capat, fara a atribui lumii idei pripite ca pe o necesitate. Filosoful poate cel mult corecta o directie gresita asa cum Camus opunea totalitarismului si promisiunilor lui nesabuite propozitia: "Adevarata generozitate fata de viitor consta in a darui totul prezentului". Gandirea metafizica europeana pe a carei structura grava s-au cladit si ideologiile pare a fi astazi in situatia de a afla Adevarul in zona contingentului.


A povesti ceea ce i se intampla unui om ce-si pierduse increderea in metafizica si, intorcandu-se in orasul copilariei sale dupa absolvirea unei universitati, trebuia sa traiasca, doar sa traiasca, imi pare un mod firesc de a filosofa. Imi amintesc ca o data intors acasa, dezamagit de filosofia europeana, cautam altceva si in acelasi timp simteam o vaga, dar hotarata dorinta de a face fotografii, si era vorba de peisaj, de imagini din padurile pe care obisnuiam sa le strabat de copil. Dupa o plimbare in padure ramaneam mereu cu regretul de a fi pierdut o imagine minunata pe care incercam sa o notez in cuvinte macar.


Modelul lui Francis Ponge din De partea lucrurilor era doar antimetafizic, dezvaluind obiectualitatea lumii, purificand-o de antropocentrismul pe care i-l atribuisem. Ceea ce razbate din poezia lui Ponge - marii poeti sunt intotdeauna mai aproape de filosofarea insasi decat filosofii - este ca rezolvarea problemei metafizicii incepe cu abandonarea acestei probleme. Iata o mostra fotografico-poetica a acestei rupturi de subiectivitate: "Intreaga toamna la sfarsit nu mai e decat un ceai rece de buruieni. Frunzele cazute din toti copacii se macereaza in ploaie. Nici o fermentare, nici o creare de alcool; trebuie sa astepti pana in primavara efectul aplicarii cu comprese pe un picior de lemn" sau, despre copaci, "in ciuda toturor stradaniilor de a se exprima, nu izbutesc decat sa repete de un milion de ori, aceeasi expresie, acceasi fraza. Primavara, cand, obosite de atata infranare si nemaiputandu-se stapani, lasa sa le scape un val, o improscare de verde, si cred ca intoneaza un imn variat, ca ies din ele insele, ca se intind peste toata natura, ca o imbratiseaza, nu reusesc decat in mii de exemplare aceeasi nota, acelasi cuvant, aceeasi frunza. Nu poti iesi din copac cu mijloace de copac".


Simtim la Ponge o adiere de mu-shin (negandire) ce lasa lucrurile sa fie abjurand de la un limbaj centrat pe om. Realismul poetic, cum a fost numit lasa limbajul liber, de partea lucrurilor. E aceeasi desubiectivare care staruie in sentimentul absurdului ca traire a disjunctiei, a unei realitati independente de proiectul uman. Exista in gandirea europeana un soi de animism de origine livresca ce atribuie mereu un sens uman lumii pe care o vede dedicata omului. Pentru omul increzator si incordat de tip european aceasta ruptura e un prim pas, inceput al unei rupturi de nivel cum o numeste Mircea Eliade.
Si totusi, cum ne putem implini profunda nevoie metafizica atunci cand am pierdut iluzia metafizicii?



metafizica_04.jpg


© Calin-Stefan Ragalie



Descoperirea picturii chineze, "o pictura ce tinde sa devina ea insasi spiritualitate" si a haiku-ului m-a facut sa inteleg mai bine ceea ce presimteam. Nu pitorescul il cautam in peisaj, ci fiinta. Aveam sa aflu prin lectura lui Mircea Eliade ca in spiritualitatea extrem-orientala e exista asa-numitele epifanii in concret, in care esenta se stravede in imanenta. "Totul poate fi transfigurat in Cosmos; nimic nu e nevrednic de a primi "vizita" unui zeu; o floare, o piatra, un stalp de lemn. Universul e necontenit sanctificat printr-o infinitate de epifanii instantanee. Zeii nu se instaleaza nicaieri in lume. Spiritul se pogoara oricand si oriunde, dar nu ramane, nu se lasa prins in durata temporala. Epifania este prin excelenta fulguranta. Orice prezenta divina e provizorie".


Meditand asupra acestei sensibilitati am inteles ca ea nu ne este atat de indeparata launtric precum credem, ca noi, europenii, am avut-o poate in sensibilitatea vechii civilizatii europene si, cu siguranta, in cea a grecilor antici, dar am pierdut-o din motive care tin de gramaticalizarea gandirii noastre si de ratonalizarea excesiva coroborate unei metanaratiuni antropocentrice. Desacralizarea naturii, lasata doar pe mana stiintei, e o consecinta acestei spiritualitati contondente.


Toate aceste meditatii au dus la intrebarea daca sensibilitatea europeana moderna nu tinde, prin experierile marilor ei artisti, spre o spiritualizare de tip haiku, in care monumentalitatea fiintei din metafizica clasica e abandonata. Pentru Nichita Stanescu haiku-ul, catre care s-a indreptat el insusi in ultima perioada a creatiei sale, era inteles ca ontologie mitica. "Prin spiritul de haiku se intrevede ceva din taina luminii. Prin lumina nu se mai intrevede nimic. Sa fie vorba de sarpele UROBOROS, cel care se hranea mancandu-si propria-si coada ? Noi credem ca da".
Dar ce este haiku-ul ? Cu siguranta mai mult decat poezie. El pare a fi un fel de "gaura de vierme", cum se numeste in astrofizica acea scurtatura care leaga zone indepartate ale universului, ce permite trecerea de de la aparenta la esenta.


La fiecare adiere
fluturele isi schimba locul
pe salcie. (Basho)


E o revelatie in cel mai concret concret care surprinde ceea ce Eliade spunea mai sus, si anume ca "Epifania este prin excelenta fulguranta. Orice prezenta divina e provizorie". Haiku-ul nu se "scrie", ci se "citeste" in chiar realitatea apropiata, dar e un moment care conduce spre real


O frunza de paulonia,
fara s-o atinga vreo adiere,
cade. (Nozawa Boncho)


Ne aflam in fata timpului-in-sine, acauzal si afinalist, in fata trecerii ce nu se trece, singurul temei, esenta a esentelor. Haijinul descopera pe fondul unei stari mu-shin, a unei retineri a spiritului, un eveniment epifanic. Aceasta stare este o atentie existentiala deschisa, sensibila la evenimente revelatoare, la jocul divin al coincidentei contrariilor sau al disjungerii identicului in care se dezvaluie fulgurant realul ce intrupeaza acesta realitate.


metafizica_05.jpg


© Calin-Stefan Ragalie



Metafizica haiku-ului e una cu totul opusa celei europene; ea nu "vaneaza" fiinta cu ajutorul unor constructii conceptuale, al unor sisteme filosofice, ci o surprinde in sclipirea ei de-o clipa. Cand se refera la "depasirea metafizicii" pentru a atinge "o gandire privitoare la adevarul fiintei" Martin Heidegger presimte o asemenea posibilitate apropiata de poezie si tacere – ceea ce haiku-ul si este. "Pentru a gandi fiinta, spune marele filosof german, nu e nevoie de parada pompoasa a unor eruditii alambicate dar nici de cine stie ce stari bizare si exceptionale ca de pilda o adancime metafizica sau de o savoare voluptoasa a unui sens adanc. Nu e nevoie decat de o simpla trezire in apropierea oricarei fiintari aleatorii si inapetente si de intelegerea brusca a faptului ca fiintarea este". Trezirea de care vorbeste Heidegger tine insa nu de un imprumut dintr-o spiritualitate exotica pentru noi, ci de insasi transformarea gandirii care are aceeasi "provenienta si menire". Jean Grenier in volumul sau de eseuri asupra picturii europene afirma chiar ca "In stadiul actual al civilizatiei noastre ne apropiem de Extremul Orient care face sa se intalneasca doi poli; acela al naturii si acela al spiritului".


Dorinta de a face fotografii staruia, dar a folosi o camera clasica mi se parea prea complicat, mai ales ca nici imaginile obtinute pe film la aparatele obisnuite ce se gaseau in Romania pa atunci nu ma satisfaceau. Doream nuante, ceturi, irizari, raze de soare, imagini ale unui prezent privilegiat pe care sa le alatur notatiilor zile din juranlele mele filosofice. Doream o statica meditativa in care sa se intrevada acel Unul evenimential al spatiului metafizic in care ma preumblam. Nu stiam pe atunci, cand penuria de alimente si teroarea dadeau vietii noastre un rost mizerabil, ca se lucra in sensul dorit de mine, ca profesionisti de inalta clasa proiectau chiar ceea ce-mi doream - aparate performante, simplu de folosit, posibilitati de memorare electronica si de tiparie rapida. Nu pot sa descriu emotia cu care mi-am cumparat o camera digitala. Simteam ca ca ceea ce-mi dorisem de ani si ani de zile se implinea. Au urmat apoi prima iesire in padure cu aparatul, imaginile de pe ecran, primele fotografii ale locurilor in care pasisem doar cu vreo ora inainte. Apoi au urmat primele fotografii ale unor momente deosebite ce m-au facut sa simt ca fotografia este un limbaj mai pur in care adevarul se dezvaluie si de care o metafizica postmoderna are nevoie pentru a ne pune in prezenta fiintei. Nici fenomenologia ca deschidere spre fenomenul saturat pe fondul unei reductii pe care am putea-o, oarecum, asimila starii mu-shin, nu asteapta altceva. In linistea fotografiei se releva divina gratuitate a lumii iar timpul pierdut se lasa regasit in toata frumusetea lui. Sigur, stiam ca fotografiile mele erau de diletant, dar nu asta conta, ci bucuria de a le face. A fotografia aceleasi locuri in ore, zile, anontimpuri diferite era o intalnire cu Timpul si-mi dadeau sentimentul ca as putea intra in imagine asa cum pictorul Daozi a disparut in negurile unui peisaj pe care abia sfarsise sa-l picteze. Fotografia poate fi un fel de haiku in sensul in care surprinde nevazutul si, astfel, o fotografie este de fapt mistica aratand adevarul fara a-l enunta decat intr-un "limbaj" universal, al imaginii tacute, poate in sensul tacerii wittgensteiniene. Intr-o lume in care suntem sufocati de realitatea virtuala, fotografia, prin linistea ei umila e o lectie de realitate reala si totodata de rabdare. Ea ne propune in locul misterului degradat al imaginarului, un mister real, al propriului nostru spatiu existential. Relatia cu sacrul se poate resuscita, si nu ca o incredintare unui transcendent sintetic, artificial, ci ca renastere a unei sensibilitati purificate de nefiresc. Fotografia tinde, asemeni picturii chineze sa devina ea insasi spiritualizare.


In ce masura va ajuta fotografia omul sa se reintrupeze si sa se spiritualizeze este o intrebare la care nu putem inca raspunde, dar e cert ca ea poate resensibiliza sufletul uman facandu-l sa redescopere frumusetea care ne inconjoara si in fata careia, de cele mai multe ori, suntem orbi.

 


Marius Iosif
septembrie, 2009
Foto-Magazin.ro

Bookmark and Share

Comentarii:

Marian Radu - 14 Sep 2009, ora 15:48
Adanc ,dom'le, adanc....:)

Cosmin Bumbut - 15 Sep 2009, ora 08:43
"E aceeaşi desubiectivare care stăruie în sentimentul absurdului ca trăire a disjuncţiei, a unei realităţi independente de proiectul uman." Cred ca e momentul pentru o noua scoala de fotografie. Ferko cu poetica lui e mic copil pe linga asta. Succesul ar fi garantat.

Tiberiu Banica - 15 Sep 2009, ora 14:53
Este de premiat articolul, felicitari sincere!

radu merisescu - 17 Sep 2009, ora 13:57
bucuria de a-ti privi in ochi iubita sau propriul copil ,ca si cea artistica de a fotografia "nuante, ceturi, irizari, raze de soare" nu se poate "explica" nici in proza,nici in haiku; poti sa spui doar: l-am atins pe Dumnezeu pentru o clipa.

Andrei Baciu - 20 Sep 2009, ora 23:02
Pe cat de profund, pe atat de frumos. Felicitari!

Gabriel Petric - 22 Sep 2009, ora 21:47
Excelent eseu care nu numai ca deschide drum catre o viziune fotografica asumata prin traire si meditatie, dar si readuce in prim- plan paradoxele gandirii de azi. Sensul metafizic sta, mai degraba, sub semnul ontologiei si al depasirii pitorescului. Altminteri, daca metafizica e totalitate sau esenta, apar contradictii. Daca am pierdut iluzia metafizicii, cum mai putem vorbi de "metafizica omului post-modern" sau de "metafizica haikuului"?! Putem, prin fotografie, sa descoperim bucuria clipei, ca si cum am fi inocenti? Marius Iosif pare a raspunde afirmativ.L-as intreba care e deosebirea dintre fotografiile sale - pe care le cunosc si care imi starnesc admiratia - si impresionismul din pictura? Nu cumva viziunea sa e, mai degraba, post-impresionista decat orientala sau post-moderna? Pana la urma, autorul, vorba lui Blaga, e "contemporan cu fluturii", iar padurile sale raman frumos incarcerate in pixeli, ceturile diminetii isi construiesc sarbatori neoficiale, iar obiectivul fotografic vede ceea ce, adesea, ochiul rateaza...

Mircea Berceanu - 26 Sep 2009, ora 16:13
Foarte interesanta intrebarea lui Gabriel Petric! In eseul, de altfel, plin de frumoase interferente culturale, al lui Marius Iosif sunt mai multe referiri care implica istoria. Preocuparea cea mai importanta a autorului este conditia "omului contemporan" si asta inseamna implicit o raportare la "omul ne-contemporan", la istoria sa. Paradoxal, fotografiile sale, intr-adevar de o exacta expresivitate, par sa nu reflecte o stare de spirit "post-moderna". Impresia si aproape convingerea mea este ca autorul eseului "pune in paranteza" aspectele istorice ale ideilor, deoarece considera ca primul lucru pe care trebuie sa-l definitiveze este propria metafizica... metafizica pe care o intelege ca o reconciliere a spiritului cu natura. Uneori, ma intreb si eu daca nu cumva este posibil sa discutam despre ideile ce ne marcheaza, facand cu totul abstractie de umbra lor istorica... Oare nu este mai importanta istoria propriei receptarii a ideilor, decat istoria-istorie?

Gabriel Petric - 30 Sep 2009, ora 00:14
Bun intalnisul, Mircea Berceanu! Sa zicem ca punem in paranteza istoria. Dar tot ramane intrebarea daca ochiul isi poate pastra "naivitatea" in fata naturii. Cumva pompos, m-as intreba ce ar fotografia Adam dupa caderea in neascultare. Ce ar fotografia un "primitiv" caruia i se pune in mana pentru prima data un aparat foto (S-au facut astfel de experiente?). Chiar daca renuntam la etichete stilistice istorice, tot ramane problema posibilitatii unei relatii ne-mediate (prin limbaj, traditii. cultura etc.) cu natura. Si, de fapt, as avea curiozitatea sa stiu de ce Marius Iosif "evadeaza" (timp regasit?) in natura, neavand nici cea mai mica tentatie de a-si fotografia, in close-up, clanta de la usa?! (infruntareacivilizatiei, a istoriei). Nu cumva e aici o restrangere particulara a viziunii, pe un fundal generalizator, ambitios, metafizic? Teoretic, imaginea e ontologie. Practic, e fractologie, fragment iregulat, recursiv, subiectiv...Ar putea fi aici contradictia propriei noastre vremi care ne alunga din bloc spre o gradina nedefinita...

Sofineti Ciprian - 30 Sep 2009, ora 09:56
Acest articol reprezinta e mai degraba o etalare a unor cunostinte de cultura extremis-enciclopedica ,e prea fortata epatarea de a le imbina cu un caz particular, fotografia aci,caci putea fi vorba de orice alta preocupare a omului.

vasile gheorghe - 02 Oct 2009, ora 15:05
Actul de a fotografia cu buna stiinta ceva, altceva decat "ziua de nastere a copiilor tai", implicit se refera si la cultura vizuala sau orizontul cultural din care provine fotograful. Nu ma refer la imaginea cu caracter documentar, voit "obiectiva". Nevoia de arta, sensurile ludice ale artelor vizuale (al actului dedicat creatiei plastice), nu pot se evite predestinarea cuiva catre, de exemplu, fotografie. Pentru omul contemporan instrumentul de luat imagini, aparatul digital, impreuna cu PC-ul au devenit niste aparate banale casnice. Si nu e rau. Problema este, cantitatea este vazuta ca si calitate. E ceva de factura "sovietica" in asta. Adica, mult si prost. Banalizarea fotografiei, prin accesul prea facil la tehnica a cam scos din luminile rampei anumiti ofticosi, fosile culturale cu pretentii de artisti fotografi. Nu pe toti. Si nu vreau sa jignesc pe nimeni. Fotografia, o boala autoimuna, nu poate sa nu te devoreze. As vrea sa fotografiez precum un invatat chinez, fara ceruri tulburi, fara furtuni apocaliptice in care omul este sub natura. As vrea sa-mi fac prieteni, frunza / ramul, umila gargarita. De fapt, si eu am aceste dorinte, cred ca unii oameni au necesitati spirituale privind meditatia asupra sensurilor vietii. Mai au nevoie de mirare (nicicand ostoite de aventura si cunoastere). Nu-mi fac probleme daca ma aflu in postmodern sau post-postmodern. Nici daca cutarica este sau nu trecut la "tare modern". Fotografiez pentru ca-mi place si pentru ca am speranta ca nu-mi petrec timpul (timpul sufletului) pe "degeaba" (pe ascuns, nu pot sa nu ma gandesc - imaginile o sa-mi foloseasca la ceva, la vreo opera fotografica nicicand terminata). E ceva rau? Felicitari, dle Marius Iosif, nu pentru fondul problemei - care este de natura metafizica culturala - ci pentru ambitia de a descrie si altceva decat "d-ale noastre, de pe acasa". Pentru un critic de arta, cu piroane in cap si borne kilometrice de marcat, un asemenea forum ar descrie niste oameni dusi cu pasareaua...Dar arta se (pre)ocupa si de cei dusi de acasa fotografic. Am pastrat sensurile multivalente.

cornel gingarasu - 02 Nov 2009, ora 18:04
interesanta abordare-metafizica e pasionanta iar raportarea fotografiei la lume ne intereseaza pe toti cei pasionati cred ca in mod paradoxal raspindirea pandemica a fotografiei digitale in sinul popoarelor e foarte putin ontologica cit mecanicista....traiasca mimetismul

Ion Sanduloiu - 25 Feb 2010, ora 13:51
Poate nevoia de a fotografia nu e neaparat mimetism, ci dorinta fireasca a fiecaruia de a lasa ceva in urma, dupa staruinta si priceperea de care este capabil...

Lasa un comentariu:

nume*:
Nu sunt permise decat mesaje cu continut relevant si in tema cu subiectul articolului.
NOTA: Campurile marcate cu * sunt obligatorii.

e-mail (nu va fi facut public)*:

website (fara http://):

comentariu*:

trimite


Aveti un articol interesant? Il asteptam pe adresa office@foto-magazin.ro. Redactia evalueaza articolele primite si premiaza cel mai bun articol publicat in luna precedenta cu suma de 50 RON.
Ultimele 5 subiecte din forum care au primit raspunsuri:

Yashica pregateste
ceva »

   de Nikon
   acum 2 zile, la ora 14:13
Rumoare la Canon 2 »
   de Taxon
   acum 3 zile, la ora 15:45
Pagini interesante
pentru fotografi »

   de Ancuta
   acum 5 zile, la ora 13:55
Rumoare la Nikon »
   de Nikon
   acum 7 zile, la ora 10:25
Film diapozitiv
color »

   de csr
   acum 11 zile, la ora 20:06

Pana acum, cei 9631 de utilizatori au scris 127195 mesaje.

 

 


Site-ul include cookie-uri. Detalii aici

Politica de confidentialitate